[Mic intro: ne bucuram ca a ramas cu imaginea aceasta! Doar ca apar din ce in ce mai multe intrebari si am reusit sa inchidem sirul intrebarilor prin: Catrinel, s-a inchis gradinita!]

Cineva mi-a spus odata sa scriu, ca scriu bine. Eu scriu sa ma descarc. Tot ce e scris mai jos nu e exagerat deloc, am recitit.

De ce m-am apucat sa scriu din nou pe blog tocmai azi? Ei… pentru ca azi, Ioana (o mamica pe care am cunoscut-o vinerea trecuta) mi-a spus ca se regaseste in experientele mele, ca mi-a citit toate povestile si, la final, m-a intrebat de ce nu mai scriu. Nu am mai scris din ianuarie. Si eu i-am spus: Si ce experienta am avut azi! Si i-am povestit pe scurt. Chiar daca sunt inca nervoasa, poate chiar tradata (nu m-am simtit asa niciodata, dar niciodata), am realizat ca nu exagerez nicicum. Despre ce? Despre prima zi (si ultima) a lui Catrinel la gradinita.
Am ales pana am cules. Chiar a fost un proces indelung, cu multe plusuri si minusuri, cu timp pierdut (asa a rezultat) si cu multe sperante, deoarece am crezut ca am gasit omul potrivit, omul care ne seamana, care este empatic si are pregatirea necesara pentru a ii oferi ei o acomodare lina. Managementul situatiei a fost dezastruos, chiar epuizant pentru mine. Cum s-a derulat?

Ni s-a promis o acomodare lina. Ni s-a promis ca acea gradinita dezvolta inteligenta emotionala a copiilor, dar a fost un esec. Ne-am simtit aiurea.

De cum am intrat in gradinita, educatoarea principala a incercat sa o incurajeze pe Catrinel sa plece de langa mine si sa se duca spre copii, doar dupa ce Catrinel s-ar fi acomodat cu ea. Abordarea a fost gresita, eu zambeam fals ori de cate ori ii spunea: Hai, las-o pe mami! Desprinde-te de mami! Iar eu o asiguram: Eu voi fi aici!
Au fost cateva divergente intre mine si ea pe care incercam sa le maschez de dragul copilului, deoarece eu primeam feedback pozitiv din partea fetei (cand se uita la mine radea, semn ca ii place acolo). Primul a fost cand i-am spus lui Catrinel ca o iau in brate sa mergem sa vedem masina noastra de pe geam, iar educatoarea: Hai, las-o pe mami, vino cu mine! Dar eu nu te iau in brate!

SOC.
Eu: Ba da! Nu ii spune ca nu o iei in brate pentru ca eu o iau oricand. Avem chiar si sistem.
Ea: Dar e fata mare.
Eu: Nu conteaza.
Ea: Dar nu pot sa zic ca e fata mica.
Eu: Catrinel e copil.

Mama ei de situatie! Zici ca eram pe strada si vine baba sa imi spuna ca e mare fata. Cand in fata mea era potentiala educatoare in care eu imi pusesem toate sperantele, eu o identificasem cu mine si cand colo e fix opusul. Ma simt tradata. La prima discutie totul a fost atat de bine si acum primeam ce primeam.
Bun… de aici cred ca s-a taiat maioneza.

De mentionat si replicile aiurea: Daca nu avea mami varicela, veneai mai devreme… asa, eu maine plec in concediu si nu mai poti veni. WTF! Apoi:

Ea: Catrinel, daca nu vorbesti cu mine azi, nu stiu ce raspuns sa ii dau mamei! Nu cred ca esti pregatita.
Regulile adultilor sunt niste porcarii. Asta e axioma.

Apoi, i-am spus in engleza (pentru a nu sti Catrinel ce ii spun) ca ar fi bine sa o lase sa exploreze singura, deoarece cu cat o bati la cap despre ceva anume, cu atat se va opune. Logic, nu?

Situatia a stat cam asa (ar fi fost evitata daca ni s-ar fi spus clar ca daca fata nu se va acomoda (sarind de fapt peste acomodare) azi- aberant, vom veni fix din septembrie, deoarece nu vom putea veni cat timp ea nu este in gradinita, celelalte educatoare neputand sa se ocupe de noi): Daca fata mea nu s-a acomodat azi, nefacand fata intrebarilor continue (eu am mentionat ca mai bine ar fi sa o integram cu ceilalti copii, nu cu ea, pentru ca sigur se va juca impreuna cu ei), alta sansa nu avem decat fie la atelierele din august sau direct din septembrie. Copilul a zis da, vrea la atelier, ii place acolo. Dar nu s-a pupat cu ce a dorit azi educatoarea de la ea. Am plecat din gradinita, iar in masina a inceput sa planga pentru ca vrea la locul de joaca de afara, sa ii asteptam pe copii sa iasa.

Ne intoarcem in gradinita si am fost trimisi inapoi acasa, cu aceleasi explicatii: copilul nu s-a acomodat cu educatoarea si nu putem reveni. Totul in 2 ore, 2 ore in care copilul a observat tot ce se intampla in jurul ei stand in bratele mele. Si eu as fi facut asa daca cineva mi-ar fi repetat continuu: Las-o pe mami!
Si ce ma oftic!!!

Acasa, ea mi-a spus ca e tare frumoasa educatoarea. Da, iubire, e foarte frumoasa! Si, apoi, tot ea ma intreaba: de ce nu ai voie cu mine?

Acum, te intreb eu pe tine: De ce sa ma lase copilul? I-ai oferit vreo alternativa? Ai cucerit-o printr-un joc?

Bai! Ce ma oftic! Pentru ca tare mult imi placea acolo. Si ii place si ei.